Colm Tóibín s-a născut în 1955 la Enniscorthy, în comitatul Wexford. A studiat la Unversity College Dublin, iar între 1975 și 1978 a trăit la Barcelona. Primul său roman, Sudul (1990), inspirat de experiența catalană, a fost distins cu Irish Times Literature Award. Cărțile următoare au consolidat debutul impresionant și au consacrat un mare scriitor european, fiindu-le acordate numeroase premii; dintre titluri, Ierburile în flăcări (1992) a câștigat Encore Award, Farul din Blackwater (1999) a fost nominalizat la Booker Prize, Maestrul (2004) a fost nominalizat la Man Booker Prize și distins cu IMPAC Prize, Los Angeles Times Novel of the Year Award și Prix du Meilleur Livre Étranger, Brooklyn (2009) a câștigat Costa Novel Award, Testamentul Mariei (2012) a figurat pe lista scurtă la Premiul Booker, iar Nora Webster (2014) a primit Hawthornden Prize. Celui mai recent roman al său, Magicianul (The Magician, 2021), i-au fost acordate Rathbones Folio Prize și The David Cohen Prize. Actualmente,Tóibín este profesor de Științe Umaniste și titularul catedrei „Irene și Sidney B. Silverman“ de la Universitatea Columbia.
Romanul Magicianul propune o incursiune în biografia ficționalizată a lui Thomas Mann, acoperind jumătate de secol de istorie zbuciumată, trăită intens de autorul nuvelei Moartea la Veneția, de la Marele Război la ascensiunea lui Hitler, cel de-Al Doilea Război Mondial și o parte din Războiul Rece. Colm Tóibín, unul dintre scriitorii de primă mărime ai secolului XXI, creionează, dincolo de o splendidă saga de familie, „un portret complex și atașant al unui scriitor uriaș, surprins în lupta sa de-o viață cu dorințele sale cele mai intime, cu familia și cu vremurile tumultuoase în care a trăit“ („Time“). (Editura)
Thomas nu mai sosise niciodată la Veneția de pe mare. Din momentul în care a zărit contururile orașului, a știut că, de astă-dată, avea să scrie despre locurile acelea. În același moment, i-a venit ideea ce consolare ar fi fost pentru el să-l poată readuce la viață pe Mahler într-o povestire. Și l-a imaginat acolo, chiar în locul unde se afla el însuși, schimbându-și poziția pe vapor, ca să aibă o vedere mai bună.
Thomas știa cum l-ar fi reprezentat pe Mahler: de o înălțime sub medie, cu capul arătându-i parcă prea mare pentru făptura lui mai degrabă delicată. Cu părul pieptănat lins pe spate. Cu o frunte înaltă, ridată, noduroasă, și-o privire mereu gata să se întoarcă spre ființa proprie dinăuntru.
Așa cum îl vedea Thomas în mintea lui, personajul din povestire ar fi fost mai curând scriitor, decât compozitor, și autor al unor cărți pe care Thomas, el însuși, se gândise că le-ar fi putut scrie – de pildă, un volum avându-l în prim-plan pe Frederick cel Mare, o figură celebră în propria țară, care acum și-ar fi dorit să ia un respiro de la toate muncile lui, ba chiar și de la faima care-l însoțea peste tot.
– Te gândești la ceva? l-a întrebat Katia.
– Da, dar nu sunt foarte sigur la ce anume.
Odată motoarele vasului oprite, gondolele au dat fuga în prelungirea lui, scările au fost coborâte pentru debarcare, oficialitățile vamale au venit la bord, iar lumea de pe vas a început să coboare la țărm. Când s-au așezat într-una dintre gondole, Thomas i-a remarcat stilul sobru, ceremonial, de parcă ar fi fost proiectată să transporte sicrie, nu oameni vii, pe canalele venețiene.
Apoi, când au ajuns în holul hotelului, Thomas a și-a dat seama cât era de bine să se afle într-un loc eliberat de arhiducesa de mai înainte. Camerele lor dădeau înspre mare și plajă; atunci era punctul culminant al fluxului care trimitea valuri joase, prelungi, să bată ritmic și surd nisipul.
La cină, s-au trezit că ajunseseră într-o lume cosmopolită. Un grup de americani reținuți și politicoși stăteau la masa cea mai apropiată de a lor, iar în afară de ei, mai erau câteva englezoaice, o familie de ruși, câțiva germani și polonezi.
A văzut-o pe mama poloneză, care era cu fiicele ei, spunându-i ospătarului să revină fiindcă mai era un membru al familiei lor pe care-l așteptau. Pe urmă, toate femeile acelea i-au făcut semn unui băiat, care tocmai apăruse printre ușile duble de la intrare, să vină să stea jos cât mai repede – întârziase.
Băiatul a traversat sala de mese calm și cu stăpânire de sine. Era blond, cu cârlionți care-i ajungeau până aproape de umeri, și purta un costum de marinar englez. Cu pas hotărât s-a îndreptat către masa familiei, înclinându-se aproape ceremonios către mama și surorile lui, după care, a luat loc pe un scaun aflat exact în raza vizuală a lui Thomas.
Și Katia îl remarcase pe băiat, dar Heinrich nu, i s-a părut lui Thomas.
– Aș dori să văd Piața San Marco, a zis Heinrich. Cine nu vrea? Pe urmă, Frari și poate chiar San Rocco, pentru tablourile lui Tintoretto – și mai este o cămăruță stranie, ca un fel de mic magazin, unde este expus Carpaccio. Asta-i tot ce vreau să văd. În restul timpului, vreau să înot, să nu mă gândesc la nimic, doar să privesc marea și cerul.
Thomas a remarcat albeața pielii băiatului, albastrul ochilor lui, felul cum stătea locului. Când i se adresa mama lui, dădea politicos din cap. I-a vorbit ospătarului cu seriozitate și bună-cuviință. Nu numai frumusețea chipului îl afecta pe Thomas la el, în acele momente, ci felul în care se abținea, rămânând tăcut, fără să pară bosumflat, stând alături de familia lui, dar ținându-se deoparte de ea. Thomas i-a studiat calmul, siguranța de sine. Când băiatul și-a încrucișat privirile cu ale lui, Thomas și le-a lăsat în jos, hotărât să se preocupe de planurile pentru a doua zi și să nu se mai gândească la băiatul de la masa vecină.
Când au trecut la trabucuri, pe verandă, cei doi frați au fost la un pas de o nouă ceartă în privința Germaniei, când Heinrich a început să laude manierele italienești și franțuzești și să omagieze civilizația pe care o scotea în evidență viața curentă în acele țări, cât de mult le păsa oamenilor de acolo de frumusețe și plăcere.
– Pâine germană, cină germană, a zis Heinrich, disprețuitor. Maniere germane – în Germania, nu are nimeni maniere!
– Da, totul este ușurință superficială aici, i-a dat replica Thomas, dar nu există profunzime, nu există tradiția unei gândiri serioase, nu omagiază nimeni sobrietatea.
– Nici măcar Dante?
– Cine-l citește aici pe Dante? Noi ne citim, în Germania, marii scriitori. Ascultăm ce muzică au scris marii noștri compozitori. Aici, îi au pe Verdi, Rossini, Donizetti. Prea mult sentimentalism ușor. Italia și Franța sunt bune pentru câte o vacanță scurtă și însorită. Aici, nu există un sol, o viziune asupra vieții în toată complexitatea ei. Superficialitatea este rezumată perfect de zâmbetul unui vânzător de înghețată. Oamenii detestă Germania, pentru că înseamnă ceva.
Dimineața, văzând cerul albastru, s-au hotărât să beneficieze din plin de facilitățile puse la dispoziția lor pe plaja hotelului. Thomas și-a luat un caiet de însemnări și un roman pe care se gândea că l-ar fi putut citi. Katia și-a luat și ea o carte. Angajații i-au instalat comod sub o umbrelă mare de soare, punându-le și o masă cu un scaun, pentru ca Thomas, eventual, să scrie.
Îl văzuse iar pe băiat la micul dejun; și atunci ajunsese mai târziu decât restul familiei, de parcă ar fi fost un privilegiu pe care și-l rezerva. Mersese cu aceeași grație ca și în seara dinainte, mișcându-se dezinvolt de-a latul sălii de mese. Cu atât mai mult îl fermeca băiatul acela cu cât știa că nu avea nici o șansă de a sta de vorbă cu el. Tot ce putea face era să-l privească.
În prima oră, cât a scris, nici băiatul, nici rudele lui nu se vedeau pe nicăieri. Când el, în cele din urmă, și-a făcut apariția, era cu pieptul dezgolit, și-și anunța prezența unui grup de alți băieți, care se jucau pe o dună de nisip. Aceia l-au strigat pe nume – două silabe, dar Thomas nu a reușit să le distingă.
Tinerii s-au pus pe făcut o legătură între două asem*nea dune de nisip, cu o scândură veche. Thomas l-a privit pe băiat cum o căra și apoi, cu ajutorul unui alt băiat, mai mare și mai solid, cum o așeza la locul ei. Pe urmă, cei doi, după ce și-au inspectat munca bine făcută, au plecat, fiecare ținându-l pe celălalt cu brațul pe după talie.
Un vânzător ambulant a venit să le ofere căpșuni, dar Katia l-a gonit, spunându-i:
– Nici măcar spălate nu sunt!
Thomas renunțase la scris și-și deschisese romanul, să citească. Presupunea că băiatul plecase într-o escapadă oarecare cu prietenul său și nu l-ar mai fi revăzut până la masa de prânz.
I-au căzut ochii, în lumina lăptoasă care venea dinspre mare, apoi s-a trezit și-a mai citit puțin; a mai ațipit o dată, până când i-a spus Katia:
– S-a întors.
Îi vorbise destul de încet, așa i s-a părut, ca să n-o audă Heinrich. S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat la ea, dar Katia nu-l băga în seamă – era cufundată în propria carte. În schimb, avea dreptate. Băiatul era în apă, care-i ajungea până la genunchi, dar a început să înainteze mai spre larg. A înotat până când mama lui și o altă femeie, probabil guvernanta, i-au strigat să vină înapoi la țărm. Thomas l-a zărit ieșind, cu apa șiroindu-i din cârlionți. De ce-l studia mai intens, de aceea Katia se cufunda mai tare în lectură. Când ar fi rămas în doi, mai târziu, n-ar fi discutat câtuși de puțin despre asta, era convins, pentru că nu era nimic de spus. Faptul de a ști că nu trebuia să-și ascundă interesul față de scena care tocmai se derula îi dădea un mai mare sentiment de relaxare, așa încât și-a mutat scaunul, ca să-l poată vedea pe băiat cum se ștergea, sub atenta supraveghere a mamei și a guvernantei.
Chiar dacă vremea se menținea suficient de plăcută pentru a merge la plajă, Heinrich i-a convins pe Thomas și Katia să-l însoțească, a doua zi dimineața, la vizitat de biserici și galerii de pictură. De îndată ce barca s-a desprins de micul ponton de ancorare, Thomas a început să regrete decizia de a veni. Lăsa în urmă viața de pe plajă, care se dovedise atât de bogată în ziua precedentă.
Când s-au apropiat de piazza, Veneția li s-a înfățișat în forma ei cea mai bună. Vântul călduț sirocco îl învăluia; s-a lăsat pe spate și a închis ochii. Urmau să-și petreacă dimineața uitându-se la tablouri, poate și să ia prânzul, apoi să se întoarcă pe insula Lido, când soarele se mai înmuia, după-amiază.
Thomas și Katia și-au zâmbit unul celuilalt când Heinrich a dat într-un extaz paroxistic la Frari, văzând-o pe Fecioara înălțându-se la cer, a lui Tițian. Nici unui romancier n-ar fi trebuit să-i placă tabloul respectiv, și-a zis Thomas. Imaginea din centrul său, cu toate culorile ei somptuoase, era mult prea nepământeană, prea puțin probabilă. După ce a studiat-o câtva timp, și-a îndreptat atenția către figurile șocate ale personajelor din registrul cel mai de jos al picturii, ancorați în viața obișnuită, care erau martori siliți ai scenei respective, așa cum era și el.
În timp ce se îndreptau pe jos către Canal Grande, Thomas știa că Heinrich avea să se simtă inspirat să facă vreo afirmație grandilocventă în legătură cu Europa, sau cu istoria sau religia. El, unul, nu avea dispoziția necesară pentru așa ceva, dar nici nu voia să tulbure acea relație cordială cu fratele său, de care se bucura încă de dimineață.
– Îți închipui cum va fi fost să trăiești pe vremea Răstignirii? l-a întrebat Heinrich, la care, Thomas l-a privit cu un aer grav, de parcă abia atunci ar fi cugetat pentru prima dată la chestiunea în sine. Impresia mea este că nimic altceva nu se va mai întâmpla în lume, a continuat Heinrich, ridicându-și vocea, pentru a se face auzit printre sunetele unei dimineți agitate, pe străduțele acelea înguste. Adică, vreau să spun, vor mai fi războaie locale, și amenințări de războaie, și apoi tratate și acorduri. Și se va face comerț. Vasele vor fi din ce în ce mai mari și mai rapide. Drumurile vor fi mai bune. Se vor tăia mai multe tuneluri prin munți și se vor construi poduri mai zdravene. Dar cataclisme nu vor mai fi, și nici vizite de-ale zeilor. Eternitatea va fi una burgheză.
Thomas i-a zâmbit și-a dat din cap a încuviințare, iar Katia le-a spus amândurora că-i plăceau și Tițian, și Tintoretto, cu toate că scria în ghid că Tițian și Tintoretto nu se plăcuseră deloc unul pe celălalt.
Au pătruns în spațiul acela întunecat să privească tablourile lui Carpaccio, și lui Thomas i-a plăcut acolo, pentru că nu-l vedea nimeni, și n-ar fi știut nimeni ce reacție are în fața picturilor. S-a îndepărtat puțin de Katia și de Heinrich. Îl surprindea și pe el cât de brusc și de precis căpăta contur în mintea lui figura lui Mahler. Pentru o clipă, a cochetat cu ideea că el însuși ar fi putut fi Mahler acolo, în acea galerie abia luminată. Ce idee stranie și fantezistă: să-l viseze pe Mahler prezent, mutându-se de la un tablou la următorul, savurându-le scenele.
Pe vaporul care-i adusese acolo de la Pola își imaginase o povestire în care Mahler urma să figureze, dar protagonistul ar fi fost un bărbat însingurat, mai degrabă decât un soț și tată. Thomas cochetase cu posibilitatea de a reduce toate marile idei, pe care le trăise și despre care scrisese protagonistul său, la una singură – la o singură experiență, o singură dezamăgire. Era ca și cum ar fi putut lua ce propovăduise Heinrich adineauri pe stradă și să pună la încercare acele lucruri, confruntându-le cu vreo emoție presantă și întunecată. Dar numai atunci, acolo, făcuse legătura între acea idee și experiența pe care el însuși o trăise pe plajă și în sala de mese a hotelului.
Personajul său, fie Mahler, fie Heinrich, fie chiar el însuși, venise la Veneția și se confruntase acolo cu frumusețea, fusese animat de dorință. Se gândea ca obiectul dorinței să fie vreo fetișcană, dar tot el și-a spus, imediat, c-ar fi lucrat pe terenul unui lucru firesc și lipsit de dramatism, cu atât mai mult dacă ar fi făcut-o pe fată ceva mai mare ca vârstă. Nu, s-a hotărât până la urmă, trebuia să fie vorba de un băiat. Și povestirea trebuia să sugereze că dorința era de natură sexuală, dar și că avea să rămână, bineînțeles, de la distanță și cu neputință de concretizat. Privirea bărbatului mai în vârstă avea să fie cu atât mai fioroasă, cu cât nimic nu se putea întâmpla, propriu-zis. Întâlnirea urma să-i schimbe viața cu asupra de măsură personajului, fiindcă era trecătoare și nu putea duce nicăieri. N-ar fi putut, sub nici o formă, să devină o relație în plan social, sau familial, sau măcar acceptată de lumea din jur. Ar fi spulberat porțile unui suflet care se considerase cândva inexpugnabil.
Când Heinrich s-a dus la bancă să schimbe bani, funcționarul de la ghișeu l-a prevenit să nici nu-i treacă prin minte s-o ia înspre sud, așa cum plănuise el, pentru că la Napoli existau suspiciuni de holeră. De îndată ce s-au spus aceste vorbe, Thomas a știut că avea să le introducă în povestirea lui. Suspiciunile de holeră ar fi fost chiar la Veneția, și pe insula Lido, clienții hotelului împuținându-se ușor-ușor. Avea să amestece dorința bărbatului mai în vârstă cu un sentiment anume al maladiei, al decăderii.
De dimineață, la micul-dejun, masa familiei poloneze a rămas goală, așa cum fusese și în seara precedentă. Când a prins un moment mai calm, Thomas l-a întrebat pe unul dintre tinerii de la recepție dacă familia de polonezi plecase. Acela i-a spus că nu, polonezii mai erau încă oaspeții hotelului.
La masa de prânz, mama și fetele au sosit în sala de mese. Katia și Heinrich discutau ceva ce el, Heinrich, citise în ziarul de dimineață, în timp ce Thomas își ținea privirile ațintite asupra ușii de la intrare. De mai multe ori s-a deschis, dar nu apărea decât vreun ospătar. Apoi, în sfârșit, s-a ivit și băiatul mult-așteptat, purtând același costum de marinar; a traversat sala, fără să aibă vreo atitudine apologetică, s-a oprit înainte să stea jos, și-a întors privirile spre Thomas preț de-o secundă scurtă, zâmbindu-i vag, după care și-a îndreptat pe de-a întregul atenția la meniul de pe care și-a comandat prânzul.
Pe plajă, în acea după-amiază, Thomas și-a revizuit în minte povestirea pe care plănuia s-o scrie. De vreme ce lui Heinrich i se rătăciseră bagajele, avea să introducă și asta în povestire, de unde și motivul pentru care protagonistul își amâna plecarea, deși motivul real era să poată petrece mai mult timp în același mic univers în care se afla și băiatul. S-a gândit la căpșunile oferite mai devreme – și acel moment putea fi vârât cumva în povestire.
Emoția pe care o resimțea personajul său la vederea unei asem*nea perfecțiuni fizice avea să se tocească pe măsura trecerii zilelor. Aschenbach – așa s-ar fi numit protagonistul – îl vedea întruna pe băiat, chiar și în Piazza San Marco, când traversa laguna. Observând că familia își luase obiceiul de a sosi mai devreme la micul dejun, ca să poată profita și să petreacă pe plajă mai mult timp, a început și el să coboare încă și mai repede la masă, căutând să le-o ia înainte la ieșitul pe plajă.
Aschenbach, cel din povestire, era singur; fusese căsătorit o dată și rămăsese văduv încă de tânăr; avea o fiică de care, însă, nu era deloc apropiat. Respectivul Aschenbach imaginat de Thomas era lipsit de simțul umorului, așa cum te-ai fi așteptat de la un scriitor. Ironia și-o păstra pentru momentele în care filozofa sau cocheta cu istoria – nu-i îngăduia să se îndrepte spre interiorul său. Și nu avea mijloace de apărare împotriva unei viziuni de copleșitoare frumusețe care-i trecea pe dinainte în fiecare dimineață, într-un costum de baie alb cu albastru, sub soarele strălucitor al Adriaticii. Îl captiva până și silueta băiatului, profilată pe fundalul orizontului. Vorbirea lui, într-o limbă străină din care el, Aschenbach, nu pricepea o iotă, îl excita, în schimb. Cel mai mult aștepta momentele de tihnă, în care, de pildă, băiatul stătea drept la țărmul apei, singur, la depărtare de familie, cu mâinile încrucișate la ceafă, visând cu ochii deschiși, ațintiți către spațiul albastru infinit.
Când el, Katia și Heinrich se pregăteau să plece, fiindcă li se spusese că riscul de holeră ajunsese și la Veneția, Thomas avea deja povestirea schițată în minte. Știa că, dacă i-ar fi vorbit soției lui despre ea, Katia l-ar fi privit cu ironie, sugerându-i că se folosea de preocuparea lui față de o povestire pe post de alibi pentru ceea ce gândea în realitate.
Așteptând-o în holul hotelului, a încercat să-și aducă aminte când își dăduse el seama de cât de bine îl cunoștea ea. Simțea că se întâmplase atunci, la chiar prima lor întâlnire, în casa părinților ei, când Katia și fratele ei, Klaus, îi vorbiseră mai întâi. Era ca și cum s-ar fi folosit de Klaus ca de o momeală, ca de o nadă. Îl văzuse pe bărbatul care avea să-i devină soț, privindu-l pe fratele ei.
Thomas o urmărise din priviri și pe Katia, dar în asta nu era nimic neobișnuit. La petrecerea cu pricina, s-a gândit, lăsase garda jos doar preț de câteva momente, sub privirile provocatoare ale Katiei și ale fratelui ei – și poate că repetase acest lucru și cu alte ocazii. Ciudat era faptul că pe ea părea s-o deranjeze atât de puțin.
În decursul anilor de căsnicie, sub atenta ei supraveghere, ajunseseră la un fel de aranjament. Totul începuse întâmplător, ușurel, când observase Katia că un vin anume, un Riesling de pe Domeniul Weinbach, avea darul să-l anime pe Thomas, care devenea vorbăreț și atent. După vin, îi făcea plăcere să bea câte un coniac, poate chiar două. Pe urmă, urându-i noapte-bună, Katia urca la etaj, convinsă fiind că Thomas avea să se ivească la ușa ei cât de curând.
Printre acordurile lor tacite, se număra și o clauză care spunea că, așa cum el, Thomas, n-ar fi întreprins nimic din ce le-ar fi putut pune în primejdie fericirea lor ca familie, și ea, Katia, la fel, se angaja să recunoască natura dorințelor lui fără să plângă, să observe cu toleranță și umor figurile asupra cărora îi poposeau lui privirile cel mai adesea și era dispusă, ori de câte ori acest lucru se cuvenea, să-l aprecieze pe Thomas în toate ipostazele lui, oricât de diferite ar fi fost.
(Traducere din limba engleză de Mihnea Gafița. Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)
