Biografie
Născut pe 30 mai 1955 la Enniscorthy, în comitatul Wexford, Colm Tóibín este un romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez ale cărui cărți sunt traduse în peste 30 de limbi. A studiat la University College din Dublin, iar între 1975 și 1978 a trăit la Barcelona. Este autorul a zece romane; primul, The South (1990), inspirat de experiența spaniolă, a fost distins cu Irish Times Literature Award. Următoarele au revelat un mare scriitor european, fiindu-le acordate numeroase premii: The Heather Blazing (1992) a câștigat Encore Award, The Story of the Night (1996) a primit Ferro-Grumley Award, The Blackwater Lightship (1999) s-a aflat pe lista scurtă a Man Booker Prize, The Master (2004) a fost distins cu International IMPAC Dublin Literary Award, Prix du Meilleur Livre Étranger și s-a aflat de asem*nea pe lista scurtă a Man Booker Prize, Brooklyn (2009; Humanitas Fiction, 2024) a câștigat Costa Novel Award și a fost ecranizat în 2015, The Testament of Mary (2012) a figurat pe lista scurtă la Man Booker Prize, Nora Webster (2014) a primit Hawthornden Prize, urmat de Casa numelor (House of Names, 2017; Humanitas Fiction 2023). Romanul Magicianul (The Magician, 2021; Humanitas Fiction, 2022), pentru care s-a documentat 15 ani, a primit, în 2022, Rathbones Folio Prize, fiind finalist la Prix Femina Étranger și Prix Médicis Étranger. În 2022 îi apare prima culegere de poezii, Vinegar Hill, iar în 2023, volumul de eseuri A Guest at the Feast. Long Island, continuarea romanului Brooklyn, va fi publicat în 2024. Tóibín a semnat și volume de proză scurtă și critică literară, publică regulat în periodice culturale importante și este deseori visiting professor în mari universități. În anul 2021 i s-a decernat David Cohen Prize for Literature, pentru întreaga sa operă. Actualmente este profesor la Columbia University și cancelar al Liverpool University. O parte din însemnările sale personale și arhiva sa de lucru se află în custodia Bibliotecii Naționale a Irlandei.
Roman câștigător al Costa Novel Award în 2009 și nominalizat, în același an, pe lista lungă a Man Booker Prize, iar în 2011 pe lista scurtă pentru Dublin Literary Award, selecționat de „The Observer“ în topul celor mai bune 10 romane istorice și ecranizat în 2015 în regia lui John Crowley, după un scenariu de Nick Hornby, Brooklyn este o explorare plină de emoție a ideii de identitate și apartenență, dar și a puterii transformatoare a dragostei.
În Irlanda anilor 1950, în Enniscorthy, micul orășel în care trăiește tânăra Eilis Lacey împreună cu sora ei, Rose, și cu mama lor, perspectivele pentru o tânără femeie la început de drum sunt limitate. De aceea, când Rose o ajută să emigreze în America, la New York, în Brooklyn, Eilis știe că nu poate alege decât să plece, lăsându-și în urmă familia, casa și prietenii. Pe străzile aglomerate și pline de viață ale New Yorkului, în mijlocul energiei debordante a unei țări noi, Eilis se reinventeză. Aici își va trăi prima iubire, dar și pierderea cea mai profundă – moartea neașteptată a lui Rose –, care o va face să revină în Irlanda pentru scurt timp. Dezrădăcinată deja, ca mai toți imigranții, Eilis descoperă cât de efemeră este liniștea regăsirii locurilor și a chipurilor familiare. Curând, va fi nevoită să facă cea mai grea alegere din viața ei, aceea între datorie și iubire. (Editura)
Aici era un nimeni. Nu doar pentru că nu avea niciun prieten ori familie; era mai degrabă ca o fantomă în camera asta, pe străzi, în drum spre serviciu, în raionul de la magazin. Nimic nu avea sens. Camerele din casa de pe Friary Street erau ale ei, se gândi ea; când se mișca în ele, era cu adevărat acolo. În oraș, dacă mergea pe jos până la magazin sau până la Școala Profesională, aerul, lumina, pământul, toate erau reale și parte din ea, chiar dacă nu întâlnea niciun cunoscut. Aici nimic nu era parte din ea. I se părea că totul e fals, fără substanță. Închise ochii și încercă să se gândească, așa cum făcuse de atâtea ori, la ceva ce-și dorea și aștepta cu nerăbdare, însă nu găsi nimic. Nici cel mai mic lucrușor. Nici măcar ziua de duminică. Nimic – poate doar dormitul, dar nici măcar nu era sigură că își dorea să doarmă. În orice caz, nu putea să adoarmă încă, pentru că nu se făcuse ora nouă. Nu avea ce să facă. Era ca și când ar fi fost încuiată undeva.
Dimineața nu era sigură dacă dormise ori avusese niște vise ce păreau aievea, lăsându-le să zăbovească ca să nu fie nevoită să deschidă ochii și să vadă odaia. Unul dintre vise era cu tribunalul de pe Friary Hill, în Enniscorthy. Își aminti cât de mult se temeau vecinii de ziua în care se întrunea tribunalul, nu pentru cazurile care apăreau în ziare – hoții mărunte, ebrietate și tulburarea liniștii publice –, ci fiindcă uneori tribunalul hotăra să instituționalizeze copii, să-i trimită la orfelinat sau la vreo școală industrială1, sau în centre de plasament, pentru că chiuleau de la școală sau provocau probleme ori pentru că aveau neînțelegeri cu părinții. Câteodată, vedeai mame neconsolate țipând, urlând în fața tribunalului în timp ce le erau luați copiii. Dar în visul ei nu erau femei care țipă, doar un grup de copii tăcuți, Eilis printre ei, stând la rând, știind că peste puțin timp vor fi duși de acolo la ordinul judecătorului.
Stătea trează în pat și ce i se părea ciudat acum era faptul că în vis păruse că abia așteaptă să fie luată de acolo, că nu îi fusese deloc teamă de asta. Se temuse, în schimb, să-și vadă mama în fața tribunalului. În visul ei, găsea o cale să o evite. Era scoasă din rând, condusă pe o ușă laterală, apoi trimisă într-o călătorie cu mașina, care părea să dureze atâta vreme cât reușea ea să rămână adormită.
Se dădu jos din pat și folosi baia în mare liniște; se gândi să mănânce de dimineață într-unul dintre restaurantele micuțe de pe Fulton Street, cum îi văzuse pe alții că făceau când se îndrepta spre serviciu. Odată îmbrăcată și gata de plecare, ieși din casă în vârful picioarelor. Nu avea chef să se întâlnească cu celelalte fete. Era doar șapte și jumătate. Se gândi că o să stea pe undeva vreo oră, o să-și ia o cafea și un sandviș, după care o să se ducă la lucru mai devreme.
În timp ce mergea, începu să se gândească cu groază la ziua ce o aștepta. Mai târziu, pe când stătea la tejgheaua unui restaurant și se uita la meniu, începură să-i vină în minte frânturi dintr-un alt vis pe care și-l amintise doar pe jumătate atunci când s-a trezit. Plutea, într-un balon parcă, deasupra mării liniștite, într-o zi calmă. Vedea dedesubt stâncile de la Cush Gap și nisipul fin de la Ballyconnigar. Vântul o purta înspre Vinegar Hill și Enniscorthy. Era atât de adâncită în ce își amintea din vis, încât ospătarul din spatele tejghelei o întrebă dacă se simte bine.
– Sunt bine, îi zise ea.
– Pari tristă, răspunse el.
Eilis își trecu mâinile prin păr, scuturându-l, și, încercând să schițeze un zâmbet, comandă o cafea și un sandviș.
– Capul sus, spuse el ceva mai tare. Hai, înveselește-te! N-o să se întâmple niciodată. Ia să vedem un zâmbet.
Câțiva dintre ceilalți clienți care stăteau la tejghea se uitară la ea. Știa că nu o să-și poată stăpâni lacrimile. Nu mai așteptă să-i vină comanda și se năpusti afară din restaurant înainte ca cineva să apuce să-i mai spună ceva.
Pe parcursul zilei, simți că domnișoara Fortini o privește mai mult decât de obicei și asta o făcu să fie dureros de conștientă de ce impresie lăsa când nu se putea ocupa direct de vreo clientă. Încercă să privească la ușă, la geamurile din partea din față și spre stradă, se strădui să pară ocupată, descoperi însă că, dacă nu bloca ea asta, intra cu ușurință într-un soi de transă, gândindu-se tot la aceleași lucruri, iar și iar, la tot ce pierduse, întrebându-se cum o să reușească să se întoarcă acasă și să facă față cinei cu ceilalți și nopții lungi, îndurate de una singură într-o cameră pe care nu o simțea deloc a ei. Și apoi o vedea pe domnișoara Fortini uitându-se la ea din partea cealaltă a magazinului, așa că iarăși se străduia să pară veselă și gata să vină în ajutorul clientelei, ca și cum ar fi fost doar o altă zi obișnuită la slujbă.
Cina nu îi păru atât de dificilă cum își imaginase, din moment ce și Patty, și Diana își cumpăraseră niște pantofi noi, iar doamna Kehoe, înainte să încuviințeze întrutotul, ceru să vadă cu ce costum, ori rochie, ori accesorii urmau să fie purtați. Înainte și după cină, bucătăria ajunse să arate ca o defilare de modă, cu domnișoara McAdam și domnișoara Keegan zăbovind cu încuviințarea de fiecare dată când Patty sau Diana intrau în încăpere, încălțate cu pantofii și purtând tot alte haine, cu câte o altă poșetă.
Odată ce văzu pantofii Dianei cu costumul la care ar fi trebuit să se asorteze, doamna Kehoe nu păru convinsă că erau suficient de eleganți.
– Nu-s nici laie, nici bălaie, zise ea. Nu-i poți purta la muncă, dar n-ar arăta prea bine nici la o cină undeva în oraș. Nu înțeleg de ce i-ai cumpărat, doar dacă nu cumva erau la reducere.
Diana păru complet demoralizată când admise că nu-i luase la reducere.
– În cazul ăsta… spuse doamna Kehoe, tot ce pot să zic e că sper c-ai păstrat chitanța.
– Mie chiar îmi plac, zise domnișoara McAdam.
– Și mie, adăugă Sheila Heffernan.
– Și unde și când anume să-i porți?, întrebă doamna Kehoe.
– Pur și simplu îmi plac, spuse domnișoara McAdam și ridică din umeri.
Eilis se strecură afară, bucuroasă că nimeni nu observase că nu scosese o vorbă la masă.
Se întrebă dacă ar putea ieși în oraș acum, să facă ceva în loc să-și înfrunte dormitorul-cavou, toate gândurile care o măcinau când stătea trează în pat și toate visele pe care le avea când dormea. Rămase în hol, după care se răzgândi și se duse la etaj, dându-și seama că îi era prea teamă și de ce era afară și, chiar dacă nu i-ar fi fost, nu ar ști unde să meargă la ora aceea târzie. Se gândi la cât de mult urăște casa aceea, mirosurile, sunetele, culorile ei. Plângea deja când începu să urce scara. Atâta vreme cât în bucătăria de la parter celelalte fete își analizau garderoba, putea să plângă cât de tare voia, fără ca cineva să o audă.
Noaptea aceea fu cea mai rea din toată viața ei. Doar când se crăpă de ziuă își aduse aminte de ceva ce-i spusese Jack în ziua în care se întâlniseră în Liverpool, înainte ca ea să urce pe vas – parcă trecuseră ani de atunci. Îi spusese că la început i-a fost greu să fie departe de casă, însă nu intrase în detalii, iar ea nu se gândise să-l întrebe cum a fost cu adevărat. Felul lui de a fi era atât de blând și plin de bunădispoziție, întocmai ca al tatălui lor, încât cu siguranță n-ar fi vrut să se plângă. Se gândi să-i scrie, să-l întrebe dacă și el se simțise așa, de parcă ar fi fost închis undeva, prins în capcană într-un loc unde nu există nimic. Un infern, se gândi ea, fiindcă nu vedea nici o ieșire din asta și nici din felul în care o făcea să se simtă, însă zbuciumul era straniu, totul era în mintea ei, ca și când s-ar lăsa noaptea și ai fi conștient că niciodată nu o să mai vezi nimic la lumina zilei. Nu știa ce avea să facă. Știa însă că Jack e mult prea departe ca să o poată ajuta.
Nici unul dintre ei nu o putea ajuta. Îi pierduse pe toți. Nu aveau să afle nimic din toate astea; nu o să le scrie despre zbuciumul ei. Și înțelese că, tocmai din cauza asta, ei nu o vor ști așa cum e acum. Se gândi că poate nu o cunoscuseră niciodată, nici unul dintre ei, fiindcă dacă ar fi făcut-o, ar fi trebuit să înțeleagă cum va fi viața ei aici.
Rămase în pat până se crăpă de ziuă; nu credea că ar mai fi în stare să facă față încă unei nopți ca aceea. O vreme stătu în liniște, resemnată la gândul că nimic nu se va schimba, fără să știe însă care o să fie urmările sau ce formă o să ia. Și din nou se trezi dimineața devreme și plecă de acasă fără să facă nici un zgomot și colindă străzile vreme de o oră înainte să meargă să bea o ceașcă de cafea. Simți pentru prima oară aerul rece; i se părea că vremea se schimbase. Însă acum aproape că nu mai conta cum e vremea. A găsit un loc într-un restaurant unde putea sta cu spatele la toată lumea, astfel că nimeni n-ar fi putut face vreun comentariu despre expresia care i se citea pe chip.
Doar după ce-și bău cafeaua, mâncă o brioșă și reuși să-i atragă atenția chelnerului ca să-și plătească nota, realiză că-și lăsase prea puțin timp ca să ajungă la lucru. Dacă nu se grăbea, avea să fie prima oară când întârzie. Era multă lume pe stradă și cu greu reușea să-și croiască drum printre oameni. La un moment dat, se întrebă dacă nu cumva o blocau în mod intenționat. Dură o veșnicie până să se schimbe culoarea semaforului. Odată ajunsă pe Fulton Street, îi fu chiar mai greu; parcă se revărsau mulțimile de la vreun meci de fotbal. Era dificil și să te miști într-un ritm normal. Ajunse la Bartocci’s doar cu un minut mai devreme. Habar n-avea cum o să-și treacă ziua pe raion, dându-și silința să pară drăguță și îndatoritoare. În secunda în care își făcu apariția la etaj, îmbrăcată cu hainele de serviciu, îi și surprinse privirea domnișoarei Fortini, care p*rni spre ea, părând că e pusă pe critică, ca apoi să fie distrasă de o clientă. După ce se ocupă de clientă, Eilis avu grijă să nu se uite din nou în direcția domnișoarei Fortini. Rămase cu spatele la ea cât de mult putu.
– Nu arăți prea bine, îi zise domnișoara Fortini când se apropie de ea.
Eilis simți cum i se umplu ochii de lacrimi.
– Ia du-te tu la parter, bea un pahar de apă și cobor și eu într-o secundă, da?, îi spuse domnișoara Fortini.
Vocea îi părea amabilă, însă nu zâmbea.
Eilis încuviință din cap. Îi trecu prin minte că nu-și primise încă salariul; trăia tot din banii pe care i-i dăduse Rose. Dacă ar fi să o concedieze, nu era sigură că ar plăti-o. Dacă nu primea salariul, în curând avea să rămână fără niciun bănuț. I-ar fi greu, se gândi ea, să-și găsească o altă slujbă, însă chiar dacă ar găsi, ar trebui să fie plătită la sfârșitul primei săptămâni, altfel nu ar putea să-și achite chiria la doamna Kehoe.
La parter, se duse la baie și se spălă pe față. Se privi în oglindă pentru o clipă, și apoi rămase să-și aranjeze părul. Pe urmă, o așteptă pe domnișoara Fortini în vestiarul personalului.
– Trebuie să-mi spui acum ce se întâmplă, îi zise ea după ce intră în încăpere, închizând ușa în urma ei. Văd că ceva nu e în regulă și în curând o să înceapă și unele cliente să vadă asta, iar atunci o să avem toți probleme.
Eilis scutură din cap.
– Nu știu ce se întâmplă.
– Ești cumva în perioada aceea a lunii?, întrebă domnișoara Fortini.
Eilis scutură din nou din cap.
– Eilis – îi pronunță numele într-un fel ciudat, accentuând prea tare a doua silabă –, de ce ești supărată?
Stătea în picioare în fața ei și aștepta.
– Vrei să o chem pe doamna Bartocci?
– Nu.
– Atunci ce vrei?
– Nu știu ce e.
– Ești tristă?
– Da.
– Tot timpul?
– Da.
– Ai vrea să fii acasă cu familia ta?
– Da.
– Ai familie aici?
– Nu.
– Pe nimeni?
– Pe nimeni.
– Când a început tristețea asta? Săptămâna trecută erai fericită.
– Am primit niște scrisori.
– Vești proaste?
– Nu, nu, nimic de genul ăsta.
– Doar scrisorile? Ai mai fost plecată din Irlanda înainte?
– Nu.
– Ai mai stat departe de tatăl tău și de mama ta?
– Tata e mort.
– Mama?
– Nu am mai fost departe de ea.
Domnișoara Fortini o privi, fără să zâmbească.
– Va trebui să vorbesc cu domnișoara Bartocci și cu preotul cu care ai venit.
– Nu, te rog!
– Nu o să-ți facă probleme. Dar nu poți lucra aici dacă ești tristă. Și bineînțeles că ești tristă dacă e prima oară când nu ești cu mama ta. Tristețea însă nu o să țină mult, așa că o să facem ce putem pentru tine.
Domnișoara Fortini îi spuse să se așeze, îi mai turnă un pahar cu apă și ieși din încăpere. Stând acolo și așteptând, lui Eilis îi fu clar că nu avea să fie dată afară. În consecință, mai că era mândră de cum se descurcase cu domnișoara Fortini, lăsând-o să pună toate întrebările și răspunzându-i cât mai scurt cu putință, dar suficient să nu pară ursuză sau nerecunoscătoare. Se simțea aproape puternică, gândindu-se la ceea ce tocmai se întâmplase, și hotărî pe loc că, indiferent cine ar intra acum, chiar dacă era însuși domnul Bartocci, ar fi în stare să trezească în el compasiune. Nu era ca și cum totul ar fi în regulă; întunericul pe care-l simțea nu se destrămase. Dar nu le putea spune că magazinul și clienții lor o îngrozesc, că ura casa doamnei Kehoe și că nici unul dintre ei nu poate face nimic pentru ea. Cu toate astea, va trebui să-și păstreze locul de muncă. Și credea că reușise, iar asta îi dădea un sentiment de satisfacție ce părea să se topească în tristețea ei, ori să plutească la suprafața ei, distrăgând-o, cel puțin pentru moment, de la părțile cele mai grele.
După un timp, își făcu apariția domnișoara Fortini cu un sandviș pe care-l cumpărase de la un restaurant de lângă magazin. Îi spuse că a discutat cu domnișoara Bartocci și a asigurat-o că e doar o problemă minoră, că nu s-a mai întâmplat până atunci și că poate nici n-o să se mai întâmple. Pe urmă însă, domnișoara Bartocci a vorbit cu tatăl ei, care era un prieten apropiat de-al părintelui Flood, iar el l-a sunat pe preot și i-a lăsat menajerei lui un mesaj pe care să i-l transmită.
– Domnul Bartocci spune că trebuie să stai aici, la parter, până ce reușește să dea de părintele Flood. Și mi-a zis să-ți aduc sandvișul ăsta. Ești norocoasă, fătucă! Uneori e drăguț când se întâmplă ceva pentru prima oară, așa cum a fost acum. Dar eu una nu l-aș supăra și a doua oară. Nimeni nu-l supără pe domnul Bartocci de două ori.
– Nu l-am supărat, spuse Eilis încetișor.
– O, ba da, drăguță. Să apari la lucru în starea în care ești și cu expresia asta pe față?! O, l-ai supărat bine de tot pe domnul Bartocci și e ceva ce nu o să uite niciodată.
______________________________________________________________________
1 Școli conduse de ordine religioase catolice, fondate în Irlanda, în 1868, cu scopul de a instituționaliza orfani, copii abandonați sau neglijați. În 1999, controversatele școli industriale din Irlanda au făcut obiectul unei investigații de amploare, vizând abuzurile la care erau supuși copiii.
Roman în curs de apariție la Editura Humanitas Ficton, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din engleză de Cristina Nicolae
